Rasfoind un caiet vechi in care imi scriam fragmentele preferate din ce citeam, m-am oprit la niste versuri. Mi-am amintit ca le-am scris pe sonetul fiecarui coleg de clasa la terminarea liceului. Sunt sigura ca nu banuiam pe vremea aceea, nu intuiam cat de mult ma apropiam cu acele versuri de sentimentul apasator din care ele au izvorat. Acea lovitura peste ceafa pe care ti-o da constientizarea timpului, a trecerii. Atunci ti se inchide brusc acea perspectiva nemarginita pe care o aveai in adolescenta, crezand ca totul e posibil, ca esti liber sa faci, sa fugi, sa pleci, sa fii. Cu totii cautam libertatea in locul gresit.
Iata si versurile cu pricina:
Ca suflet
Decazut,
Un cer de toamna
Greu,
Intarzie
Sperantele
De ieri.
Si frunze,
Ani
Zburand
Prin lume,
In zadar ...
Nu asteptam
Cu iarna
Care vine, -
Decat
Sa ninga.
Ma intreb ce or fi inteles/crezut colegii mei? Dar cred ca dupa 4 ani de convietuire pasnica renuntasera demult sa isi mai puna intrebari.
Mda, când ninge, totul pare ca odinioară. Măcar o vreme.
RăspundețiȘtergereCred ca ce zice Bacovia aici se refera la o asteptare tampa. De fapt nu mai astepti nimic, in afara de firesc. Iarna o zapada (de altfel nefireasca in Timisoara, ca de o vreme nu mai vedem asa ceva), vara o canicula.
RăspundețiȘtergere